Minte-mă, să mă pot minți și eu la rândul meu că tot ce-mi șoptești e adevărat.
Minte-mă, că vom fi amândoi, acolo, într-o dimineață de ianuarie uitată-n așternuturi.
Știi, pe vremea asta și Îngerii își încălzesc aripile la văpăi interminabile de speranțe și dorințe.
Atât ne-a mai rămas.
Și totuși, Soarele ne arată colții, știe că are concurență odată ce ne contopim.
Simt cum te hrănești din mine zilnic, cum îți circul prin vase și cum îți întru ușor în inimă.
În suflet.
Întreabă Universul de mine, de noi. Înțelege-i răspunsul. Strânge tot ce-i pierdut din mine, adu-mă înapoi. Infinitatea lui e nimic, pe lângă ce avem noi.
Cărțile sunt nimic, în comparație cu noi.
lav.
